Tãcere

Uneori, când gânduri mã apasã, spun timpului sã stea pe loc.

De fiecare datã când secundele încremenesc încerc s-ascult tãcere.

Se scurge infinitul pe lângã mine în vise care ,mai deloc...

N-aduc nimic ,nici râset ,nici suspin, nici lacrimi ,nici durere.

şi stau asa,chiar neclintit,de parcã sufletul meu pluteşte spre depãrtãri.

E liniste, şi totul lasã de la sine ca sã asculte-ncet ,emoţionat

Nimicul,tãcerea care înseamnã mai mult decât o mie de visãri,

Ce zadarnic zumzãie haotic printre stihuri,etern , neaşteptat.

E noapte şi cerul este încã albãstrui printre-o puzderie de nouri gri,

Şi stelele par a fi încremenite pe o mare de safir cam învechit.

Zadarnic luptã luna sã rãsarã peste dealuri şi prin vii.

E liniste,tãcere...e noapte pe vecii.

Şi totusi vine dimineaţã...de mult nu mai ascult tãcerea , ci copii

Ce aleargã sprinteni în chioturi sprinţare ,veselii.

E rãsãrit chiar şi la mine,deşi undeva uitate, prin trecut,

Se-ascund acele clipe ,cam pustii, în care veşnic am tãcut.

11 noiembrie 2010