Linie

Sã presupunem,dragã cititor,

De la-nceputul acestei poezii,

Care se poate sã fie-ntrebãtor…

Cã viaţa e o linie ,poate fii?

Sã spunem da, stimatul meu,

Sã fie linie fãrã sfârşit,

şi drum fãrã-nceput mereu,

E infinit uşor vãdit.

De-ar fi sã fac apel la stihuri vechi,punctate,

Aş aminti o poezie uşuricã, despre pete,

Iar matematic noi vorbind ,pe-ndate,

ştiam cã linia e zeci şi mii de puncte.

Ar fi chiar zeci de mii de bãlţi ciudate,

De-ar fi sã generalizãm spre infinit,

Dar sã pãstrãm în limite dedate,

Cea linie,un gând şi-un cânt şoptit.

Te-nvit, prietene sã iei un fir de aţã,

Acea mãruntã urmã de stilou vãrsatã,

De un creion mai neglijent în viaţã,

Sau de-o idee veche şi demult uitatã.

şi fã, de vei putea, un nod la loc…

Aşteaptã, priveşte dar ce ai creat.

Un dâmb pe-o linie de joc,

Un vis şi-o şoaptã-n vânt uscat.

Mai fã un nod, stimate frate-ţi zic,

şi o sã vezi un nod mai mare,

şi-n nodul mare-un nod mai mic,

Acel de la-nceput hotare.

Mai fã un nod, şi înc-un nod,

La fel se va ivi un mic în mare,

Iar mijloc fi va micul plod,

Care fusese primul cel mai tare.

Mai ţii minte când am spus,

Cã linia asta-i fix o viaţã?

Hai sã vedem la ce-am supus,

O biatã firavã paiaţã.

Am înnodat un infinit de-atâtea dãţi,

şi-a apãrut un nod din ce în ce mai mare,

Dar nodul cel mai mic, adicã viatã,

Era mereu în mijlocul celui în care,

Din simplã mişcare-a mâinii mele,

Am mai creeat o nouã viaţã …oare?

Iar drept esenţã e cea dintâi visare…

Pãrea sã fie centrul lumii tale.

Insã toatã linia era un infinit,

Iar nodul…infinit de mare,

şi-atunci te-ntreb ,uşor uimit,

Sã am o viaţã cât univers…eroare?

şi care din toate cele sunt dar eu?

Or fi mai mulţi la fel ca mine

în alte lumi cu nodul mic mereu

Acelaşi…dar restul care vine?

Sã fie o altã existenţã, univers,

Sã fie straturi,vieţi idei comune-n toate,

Iar totul sã fie nimic , decât un vers,

Iar vers din poezie, poemul din citate.

30 ianuarie 2011