Plouă

şi plouă pe buzele tale,

Cu rouă de foc preschimbat

în picuri de aur şi plouă,

Cu orele-ntregi nencetat,

şiroi pe-a inimii cale.

şi plouă cald pe ochii tăi,

Priviri aprinse şi stinse încet,

Oglindă a sufletului meu, plouă,

Lăsând o mie de cărări, aştept,

Mă pierd în lume şi văi.

şi plouă pe pleoapele mele,

Doar sunt închise, iar lacrimi nu am,

Căci au plouat destul pe-ale tale,

şi au secat, mă-nec în ultimul dram.

Mă-nec şi plouă peste tine.

29 Aprilie 2011

Porţi închise

Am închis porţile către lume,

S-au trântit, ciobind tencuială.

Am sfârşit cu idealurile crunte,

şi gust din nou potir de amăreală.

Ecouri las în urmă, amăgire,

Din cartea vieţii mele dau citire,

Din ultima pagină scrisă.

Era inima mea coló deschisă,

Dar s-a închis, şi bate în surdină,

Un vis aşteaptă la portiţă,

Dar vai, degeaba mai animă,

Căci e închisă, nu-i putinţă,

Să fie iar deschisă,

Căci e închisă.

şi merg mai departe.

27 aprilie 2011

Aberaţii

Să scalzi în nouri de gânduri ceea ce visezi de mult,

Ah, visam, dar degeaba sper că fi va adevarat,

Etern mă zbat în secundele mileniului trecut, ascult,

Ascult?... sau tac în timp ce veacul şopteşte apăsat.

Sunt sclavul rimelor nereuşite de mă opresc în diacritici,

şi totuşi simt atât de multe... puncte... de suspensie

Dar râdeţi voi, citiţi literaţi ai vremurilor noastre critici,

De-un biet suflet rătăcit în versuri amăgite-n omenie.

Degeaba am scris de ochi şi puncte, linii şi nepăsare,

Nu sunt eu oare cel de care mă tem cel mai mult?

Ce sunt, de nu un păpuşar ce chinuie marionetele,

şi le sufocă în conjuncţii zadarnice…iertare, iertare!

Iertare cititor pretenţios, iertare ţie că ţi-am sărit în ochi

Cu versul meu neobrăzat, iertare, eu m-am iertat deja

E trist să ţipi în deşert şi să-ţi răspundă numai corbi

Ce sfâşie cu ciocul ascuţit câte-un rând două aşijderea.

Sunt doar un simplu “fraier”, doar mi s-a spus de-atâtea ori,

Dar încercam să contrazic această lume, ce mă sugrumă,

Fiecare secundă m-apasă tot mai mult, se fac minute, ore , zori,

Apus de suflet rătăcit, calcă-mă sub piciorul tău în glumă.

Voi deveni o pată, ce va fi pătat papucul tău pe veci.

26 Aprilie 2011

Lan de grâu

Seceriş în coli de aur, stă, mustind de sânge galben

Spic-ntreg ciupit de graur, lan de grâu, în cerul dalben.

Păsări cad în vâlvă mare, căutând a lui răbdare,

Vântul rece lăcrimează, spicul greu se prosternează.

Lan de grâu, lan de grâu, izvorât din limped râu,

Lan de grâu, de ce tu pieri, de ce seceră tu ceri,

Lan de grâu, tu orb tăcut, vine timpul, a trecut.

Unde eşti tu lan de grâu, izvorât din limped râu?

“Mă tăiară oamenii, vin holtei cu galbenii,

De mă cumpără pe braţ, de mă-mpart făra nesaţ.

De m-ofer la om pe masă, lan de grâu la tine-n casă,

De mă-ngroapă satele, să dau rod cu carele.

Eu sunt pâine, eu sunt viaţă, fără mine nu e piaţă,

Nu e târg, nu este masă, nici biserici, nici povaţă,

Har împart la oameni azi, ei m-oferă făr de-obraz,

Zilnic mor şi zilnic nasc, lan de grâu aprins de vreasc.”

Lan de grâu tăiat de om, de ai fi tu astăzi pom,

Nu tăiat, ci falnic mare, ai fi tu pintre hotare.

“Vezi, din mine a crescut, tot poporul cel plăcut,

Pomi intregi ei au tăiat, dar el tot nu s-a lăsat”

Lan de grâu, tu orb tăcut, vine timpul, a trecut.

Unde eşti tu lan de grâu, izvorât din limped râu?...

 17 Aprilie 2011

Pleosc!

E ciudat când rânduri plouă,

E bizar, e drept, bizar,

Două căi se~duc, tot două,

şi eu cânt arar...arar.

Foaie verde de mărar,

Vai mărar, de ce mărar?

Că de nu e de cicoare,

Ah cicoare, ce oroare.

şi zăresc mai cu stupoare,

Deplorare, eronare,

Mâzgăleli de-abea nescrise,

Eşti nebun, cumă, nescrise?

Uite-aşea că-i pe precise

întrebări şi acatiste,

Se adună-n nesimţire,

Parcă am o presimţire...

Cum că astă aşteptare,

N-are rimă, n-are...are?

Precum sarpele c’otită

N’ar-urechi, o dă cotită

Se loveşte de-o artrită,

De se sperie-amăgită,

Mintea mea usor boltită

Intr-o strofă obosită,

Doar idei s-opresc in sită,

Mai usor, mai lămurită,

şi mă sperie un gând,

Că in ritmul unui cânt

Am făcut drept muribund

Un biet şarpe, fluierând.

Foaie verde d’usturoi,

Calci prin bălţi, te faci noroi.

şi de unde am plecat,

Niciodată n-am aflat,

Eu m-am dus, eu v-am lăsat,

Sărman şarpe, macerat.

15 Aprilie 2011

Despre pseudo-câini

 Trei câţei cu cozi în vânt

Trec la treap, uşor la vale

şi şoptesc în cor un cant

Punând lumile la cale.

Lătrături de tot tacâmul

Hărmălaie, ce să-I zic

Ei stârnesc întreg tărâmul

supărându-l cate-un pic.

Dar de-o dată-un câine mic,

îi spusese celui mare:

“Hei, bărbate, stai un pic,

Sa îţi pun o întrebare:

După bunul Dumnezeu

Noi, sărmane animale

Am vorbi?...de parcă-i greu,

Doar lătrăm, aşa … agale.

Fiind dar problema pusă,

Acei câini n-au mai vorbit.

Iar cântarea fiind dusă

Au lătrat necontenit.

7 martie 2011

Clădiri de carton

Mă amuză uneori când mă gândesc,

La lumea cea de azi care-nconjoară

Realitatea, când numai măştile-ţi zăresc,

în timp ce clipa ziduri vii doboară.

E neştiintă oare sau doară e prostie

Cele ce se intâmplă azi cu greu,

E amăgire sau simplă ironie

Cea care calcă suflete mereu?

Un crainic dă minciuni pe pâine,

Iar guri diform deabea înghit,

Aşa-i de mult, mai las pe mâine,

Ca nu cumva să uit ce am poftit.

Mai multă e coperta decât cartea,

Iar dacă-i scumpă-i valoroasă,

Ce dacă-i ieftină, nu-i moartea

La fel de vie şi pompoasă?

Nimic sau tot, neant, etern,

La mine toate încetează,

încet zabrelele se cern,

şi înc-un suflet mai visează.

8 martie 2011

  

Rugă pentru suflet

Sunt orb, am ochi dar n-am vedere,

Sunt mut, am glas dar nu am vorbă,

Sunt surd, aud dar nu-i putere

Să-nţeleg, să simt a lumii aspră vrere.

Nu e tăcere, nu-i durere sau minciună,

Nu e trecut, nici azi nici ieri nici mâine,

Este etern, e glas de univers ce sună

Acum, dar nu-nţeleg o şoaptă într-ună.

Deschid dar ochii şi imi zic în gând

Că tot ce am în juru-mi e de-ajuns,

Ca să-nţeleg şi să percep a lumii cânt

şi să dezleg dar universul cel ascuns.

îmi iau încet în mână gândul cel tăcut,

şi îl desfac în bucăţele de prezent trecut,

Mereu, mereu acelaşi univers neîncetat,

Se tot petrece încet şi repede, nemăsurat.

Iar mijloc tuturor acestor arse lumi

Este iubirea, rugăciunea unui suflet,

Ce se înalţă spre speranţă-n culmi,

Cântând, plângând, răsună zâmbet.

Avem dar cartea să citim misterul,

Dar nu ştim limba ca să putem ghici,

Sau regăsi a lumii vechi – condeiul

Ce-a însemnat o rugăciune…de-om privi.

Vom regăsi a vieţii noastre vi’ esenţă,

în rânduri lungi chiar de iubire stih,

De ură şi de negru-într-o absenţă,

O şoaptă scris-intr-un distih.

Deschid dar cartea şi privesc pe foaie,

Un autor tăcut lăsa în scris şi anonim,

Ceea ce-n suflet fi va doar şiroaie,

Două cuvinte :„ Iubire” şi „Amin”.

25 Februarie 2011

Lumină/întuneric

E-n prag de miez de noapte

Iar luna scânteie-ntre stele,

Un felinar s-aprinde-ntre şoapte

Iar lumea adoarme, şi visele mele.

E întuneric în jurul meu

Iar umbra încearc-a mă cuprinde

O lumânare aprinsă-n seu

Sfârâie-ncet, iar negru se-ntinde.

Pe forme ciudate sculptate,

Pe pereţi goi şi pe metereze false

Pe unghere-adânci şi prin gropi pictate,

Sau prin neguri vii, pe cărările arse.

Cu suliţe lungi şi săbii greu scoase,

Pe trupuri uitate şi sânge vărsat,

întunericul calcă întregile mase,

De dragoste vie şi cântec uitat.

Dar negru făr’ alb n-ar fi să existe,

Căci doară colo unde-i bine apare,

Cel rău să socoate un vraf d’acatiste,

De fură speranţă ş’apoi iar dispare.

şi totuşi lumina când vine, aprinde,

Oglinzile-n suflet ş’alungă departe

Ce-a umbră ce-n colţuri în şoaptă s-ascunde,

Rupând bucăţele vre-un suflet aparte.

Lumina sclipeşte şi totul e veşnic,

O umbră încearcă să scape anemic.

27 februarie 2011

Eu prin ei

Lumea mã acuzã şi-mi spune cã-s nebun!

Greşit,  nu sunt nebun!

Cunoscuţii imi spun cã sunt prea timorat.

Greşit, nu sunt prea timorat.

Gândurile mã sugrumã şi-mi zic cã-s inutil.

Greşit, nu-s inutil.

Chiar sufletu-mi se zbate şi-afirmã cã sunt laş.

Greşit, nu-s laş…sau sunt?

***

Doar pur şi simplu încerc mai des, mai rar

S-ascult şi voci care şoptesc în grai strain.

Dar e ciudat, deşi deschid urechi nu chiar arar,

Eu tot în mine însumi mã confirm.

Cãci eu prin mine însumi definesc

Natura mea, şi viaţa mea mereu,

Deşi incearcã cei ce mã grãbesc

Sã nãruie ce am clãdit cu greu.

Cu raza gândului meu socotit

încerc s-aduc luminã şi speranţã,

Dar ochi, urechi şi suflete grãbit

Se-nchid, se-afundã-n ignoranţã.

15 Februarie 2011

Poezie

Poezia e viaţã....

Iar viaţa e om,

Omul e suflet,

Iar sufletu-i cor de lacrimi secate,

de ceruri însorite printre nori,

de vise spulberate şi renviate la infinit,

de gânduri şoptite şi de idei ascunse,

de îngeri închipuiti şi de demoni doborâti,

de codrii verzi şi lanuri uscate,

de roua rece şi gerul cald,

de ieri şi azi şi-atunci şi-acuma,

de rãu şi bine, alb şi negru,

de iluzii şi realitãţi subite,

de nimic preschimbat in tot,

şi de tot redus la nimic,

de realitate ascunsã între buchii

de durere încrustatã în marmura inimii

de feţe triste şi trişti berbanţi,

de glorii uitate şi de imnuri pierdute,

acele clipe printre somn rãtãcite,

sub chipul visãrii între coşmaruri,

ce se preschimbã-n realitate,

în lupta penelului cu hartia.

Poezia eşti tu,

Sunt eu,

E el,

E ea,

şi mai apoi o sã te-ntreb…

Mai existã poezie?

12 februarie 2011

O pasãre uitatã

A fost o datã ca-n poveşti

A fost ca niciodatã,

Prin plaiuri ireale omeneşti,

O pasãre uitatã.

Cu ani în urmã celor spuse,

într-o gãoace de copac,

Un ou uitat atunci zãcuse,

Printre crenguţele de brad.

Trecut’a timpul val-vârtej,

Iar coaja se spãrsese,

Si deodat’a lumii mrej’

O viaţã mai cuprinse.

Ce din nimic a apãrut,

Era acum realitate,

Cãci simplu ,veşnic şi tãcut,

Necunoscutul se împarte.

Acea mãruntã creaturã,

Prinsese dânsa a zbura,

Dar pân’atuncea-ncurcãturã,

De-atâtea ori era.

Cãci aripile sale blânde,

In aer ‘ncet se legãnau,

Iar rugi ferbinţi şi gânduri sfinte,

Spre cer se-ngrãmãdeau.

Dar teama veşnicã,mereu,

O cuprindea în-grijorare,

Ce se fãcea?”E greu,e greu”

Zicea fiinţa-n disperare.

‘De ce e greu’? rãspunde-o voce

Deschide-ţi aripile-n vânt,

Pluteşte, sufletul meu dulce,

în şoaptã şi în cânt.’

Iar pasãrea ascultã gândul,

şi se înalţã-n zãri uitate,

Trecut-a-n zeci minute timpul,

Speranţa prinde zâmbete furate.

Dar unde-s zãri e şi furtunã,

Iar în furtunã se gãsi,

Sãrmana pasãre diurnã.

Zadarnic plângi cerule-n strunã...

Cãci aripa sa i se frânse

Iar ochiul sãu negru-tãciune,

Cu ultim chin mai zãmislise,

O lacrimã de-amãrãciune

Dar voce-aceea mai spusese:

“Sã nu te sperii draga mea,

Cãci sunt aicea lângã tine,

O fi dar astãzi lumea grea,

Dar crede, crede-n mine!

Eu cred în tine sufleţel,

şi nu te speria , de ce?

Cãci tot e trecãtor,niţel,

La fel ca grâul dintre spice.

Rãmâi dar inimã cu mine,

Aicea sus, printre visãri,

Sã fiu mereu,mereu cu tine,

Printre amarnicele zãri.”

“Nu pot sãrmanã voce,

Cãci lumea asta nu-i a mea,

Cobor acolo unde duce,

Un gând si-un vis ... la nimenea”

şi astfel pasãrea se prefãcu,

în lumea sa de zbor tãcut,

în mãri şi râuri, brazi şi munţi,

Iar toţi din jur erau mãrunţi.

De-atuncea vocea mea, uitatã

Mai sperã încã , dar zadarnic,

Cãci vocea-i sus ,iar ea e şoaptã

şi lacrim cad ,dar cad amarnic.

şi timpul repede trecu,

Iar mãri şi râuri, brazi şi munţi,

Incet,incet au dispãrut,

Dar vocea  încã n-a tãcut...

A fost o datã ca-n poveşti

A fost ca niciodatã,

Prin plaiuri ireale omeneşti,

O pasãre uitatã.

Iar pasãrea mea a zburat,

Si a vãzut chiar cerul,

Iar mai apoi a regretat...

şi-a pãrãsit eternul .

31 ianuarie 2011

Linie

Sã presupunem,dragã cititor,

De la-nceputul acestei poezii,

Care se poate sã fie-ntrebãtor…

Cã viaţa e o linie ,poate fii?

Sã spunem da, stimatul meu,

Sã fie linie fãrã sfârşit,

şi drum fãrã-nceput mereu,

E infinit uşor vãdit.

De-ar fi sã fac apel la stihuri vechi,punctate,

Aş aminti o poezie uşuricã, despre pete,

Iar matematic noi vorbind ,pe-ndate,

ştiam cã linia e zeci şi mii de puncte.

Ar fi chiar zeci de mii de bãlţi ciudate,

De-ar fi sã generalizãm spre infinit,

Dar sã pãstrãm în limite dedate,

Cea linie,un gând şi-un cânt şoptit.

Te-nvit, prietene sã iei un fir de aţã,

Acea mãruntã urmã de stilou vãrsatã,

De un creion mai neglijent în viaţã,

Sau de-o idee veche şi demult uitatã.

şi fã, de vei putea, un nod la loc…

Aşteaptã, priveşte dar ce ai creat.

Un dâmb pe-o linie de joc,

Un vis şi-o şoaptã-n vânt uscat.

Mai fã un nod, stimate frate-ţi zic,

şi o sã vezi un nod mai mare,

şi-n nodul mare-un nod mai mic,

Acel de la-nceput hotare.

Mai fã un nod, şi înc-un nod,

La fel se va ivi un mic în mare,

Iar mijloc fi va micul plod,

Care fusese primul cel mai tare.

Mai ţii minte când am spus,

Cã linia asta-i fix o viaţã?

Hai sã vedem la ce-am supus,

O biatã firavã paiaţã.

Am înnodat un infinit de-atâtea dãţi,

şi-a apãrut un nod din ce în ce mai mare,

Dar nodul cel mai mic, adicã viatã,

Era mereu în mijlocul celui în care,

Din simplã mişcare-a mâinii mele,

Am mai creeat o nouã viaţã …oare?

Iar drept esenţã e cea dintâi visare…

Pãrea sã fie centrul lumii tale.

Insã toatã linia era un infinit,

Iar nodul…infinit de mare,

şi-atunci te-ntreb ,uşor uimit,

Sã am o viaţã cât univers…eroare?

şi care din toate cele sunt dar eu?

Or fi mai mulţi la fel ca mine

în alte lumi cu nodul mic mereu

Acelaşi…dar restul care vine?

Sã fie o altã existenţã, univers,

Sã fie straturi,vieţi idei comune-n toate,

Iar totul sã fie nimic , decât un vers,

Iar vers din poezie, poemul din citate.

30 ianuarie 2011

Normal

E una sã fii tu însãţi, suflet,

şi alta este sã afirmi cã eşti normal.

Ai fost ivit c-o minte şi cu-n cuget,

Eşti om, nu eşti un animal.

Trãim intr-o lume în care totul e tipar,

Iar suflete tãiate se-nchid printre cutii,

Se spune azi cã libertatea ne e dar.

Dar e defapt sentinţa inimilor vii.

Noi facem doar sã adaptãm idei iar plagiate,

şi ne minţim pe noi înşine când credem inutil,

Cã suntem invincibili,cã totul e departe,

Dar,realitate, ce aprig te ascunzi şi ce subtil

E tot acoperit cu gânduri si pãreri forţate,

Care ne fac sã pãsim în veşnica minciunã,

Ca-m fi doar simple creaturi dresate,

Sã ascultãm mereu de voie şi-mpreunã.

Si totuşi paradoxul cel mai mare nu ar fi,

Decât cã fiecare-n parte suntem speciali,

Avem un suflet în primire , de n-am ştii,

Am fi doar trupuri sfârtecate maşinal

Nu sunt normal,şi nici nu mi-aş dori sã fiu.

Sã mi se spunã cã sunt nebun, ciudat ,bizar.

Dar nu, nu vreau tipar, nici cânt pustiu,

Vreau doar sã am în mânã al meu zar.

Sã ştiu mãcar cã-mi aleg al meu drum,

Cã nu-s legat cu sfori ce mã conduc...

Ci am un cuget liber şi inima-mi i-un fum

Ce se preschimã-n floare atunci când mã tot duc.

Sã nu-ţi doreşti, o ,dragul meu, normal sã fii.

Normalitatea e tipar,e tern,e amãgire,

Fii doar tu însãti in fiecare zi,

şi lumineazã suflete în ceastã aprig’ omenire.

Nu sunt normal,dacã aş fi,nu aş mai fi.

Eu sunt nebun, ciudat, bizar ,deşi ,

Mai simplu ar fi poate,acum ,în astã zi,

Normalitate şi în normal sã fi.

Si totuşi...

28 ianuarie 2011