Frânturi de rânduri.

Am vorbit atât de mult

în versuri.

Dar am … vorbit degeaba.

Căci eu mă pierd în rânduri, rime,

Mă pierd în tine şi în mine

Fără ecou, pribeag rătăcit.

Franjuri de gânduri rătăcite

Sunt sclavul vostru părăsit.

şi mă închideţi în rime şi catrene

Fără milă sfâşiaţi sufletul meu

şi îl puneţi pe foaie de hârtie.

în văzul tuturor!

M-am împărţit în mii de vise-aparte

Iar acum nu am cum să fiu al meu

Căci sunt în litere şi buchii.

Zdrobit sub penel şi beat în cerneală

Pierdut în diacritice şi vise laolaltă

Hoinar necunoscut şi fără casă.

Sfâşiat etern în nemurire,

şi izgonit din moarte pe vecie,

Aruncat în groapa universului tăciune

‘necat în ochii tăi de cer şi lună neagră.

Ucis în paragraful de mai sus, cu exclamaţii,

Un puf de praf uitat în nor, gata să trăiască.

Dar plouă pe rândurile mele

Iar cerneala se prelinge pe altar,

Soclul trecutului meu nedefinit.

şi mânjesc bucată de piatră.

Mă ai în inimă cititor, căci mai citit...

Sau ai trecut direct la ultima strofă?

Deci m-ai pierdut, degeaba mai citesti acum de la-nceput...

Eu m-am sfârşit, doar frânturi de rânduri.

Cerneala mă sufocă. şi picur viaţă pe soclul de piatră.

şi sap adânc frânturi de rânduri.

27 Mai 2011

Urechi Roşii

Este ora de română

şi e tensiune-n clasă

Un coleg abea îngână

Un eseu sculptat în masă.

Vai emoţii, vai şi teamă,

El se pierde în idei

Bâlbâieli, deabea mai cheamă

Ca o pradă printre lei.

Aolei, mă uit la dânsul

Mai-mai-mai aici leşină

îl pufneşte-acuşa plânsul,

în suspine de maşină.

Iar de-o parte-a frunţii sale

Cu broboane de sudoare

Dou-urechi se-nalţă-n cale,

Roşii, ard, fără pudoare.

îndrăzneţe în roşeaţă

Se tot zbat în amăgire

Iar de teamă şi de viaţă

Ruginii devin la fire.

Dar roşeaţa lor dispare

Căci eseul s-a sfârşit

C-o cunună de cicoare

Nouă frunze-a împlinit.

Iar colegul meu s-aşează

Istovit de-atâta muncă.

Doi cărbuni sfârşiţi spre-amiază

Se lipesc de-a minţii stâncă.

 “Cu dedicaţie pentru colegul care mi-a făcut atâtea "dedicaţii" la majorate, Alin Tofan, care astăzi avea urechile foarte roşii în timp ce era ascultat la română”

24 Mai 2011

Parfum de vară

Salcâm în floare îti presară

Pe buzele-ţi de proaspăt trandafir,

O caldă sărutare înspre seară

în arsă unduire de profir.

şi se apleacă înspre zări

Cu florile-i de miere alburii

Ce se tot pierd pe zeci cărări,

Prin al tău păr cu fire aurii.

Iar ai tăi ochi clipesc angelic,

In strălucirea de azur

A cerului cel vistiernic,

Ce-şi aminteşte de huzur.

Iar în mireasmă de parfum,

întreaga lună te adoră

iar stelele se-ascund în fum

Uitate într-o veche horă.

Te pierzi tu floare-nmiresmată

Cu sufletul de greu potir,

şi rătăceşti în lumea ta uitată,

Intr-o petală de pelin.

Se scutură salcâmul tău iubit,

Furând cu sete o şoaptă şi-un suspin  

Se-ntoarce el, la anu’, negreşit,

şi-ţi va lua şi ultimul său chin.

şi nu ştia sărmanul tău salcâm

Că şi-o eram cândva un tei,

Veneam prin veri cu tot tacâm,

şi aşteptam al tău scântei,

S-aprindă a iubiri foc,.

M-am ars încet şi-am făcut loc,

Acestui crin uitat în joc,

Sărman salcâm, te joci cu foc.

Să nu te arzi, sărman boboc.

Ce tăcute sunt florile de salcâm…

"Aceasta este soarta salcâmului singuratic”

24 Mai 2011

Libertate!

Vrem libertate!

“Ce frumos sună, libertate…

Idealul unei lumi neaşteptate”

De când pământul fu creeat,

De când o lume s-a-ntâmplat,

Doar omul fuse liberat

Din mraja vechiului păcat.

“ A fi liber,

Ce-nseamnă a fi liber?”

Iar omu-n dor era lăuntric,

şi el călca porunci mereu,

Iar cerul său era năprasnic,

Cugetul mic, sufletul greu.

“  şi nu era el oare,

Chiar propiul lui stăpân?”

A fi stăpân e-un ideal

Ce doar cu greu este atins,

Fiind stăpân nu eşti leal,

Chiar libertăţii vechi cuprins.

“ Iar noi ne-am subjugat mereu?”

E greu să spui că am greşit,

Când viaţa noastră-i relativă,

Atâta doar, încet, spăşit,

întreaga lume e nocivă.

şi ne ucidem între noi,

Spunând că este dreptul nostru,

Iar ochii stau, precumă voi...

Se tot complac în dorul vostru.

“Deci libertate mai există?”

A existat dânsa vreodată?

A fost creată din dureri

De om care ştia o dată,

Că sclavi noştrii sunt chiar veri.

Sunt verii noştri, sau eşti chiar tu.

“De ce?”

Căci ne complacem în plăcere

şi preferăm să realizăm

Chiar univeruri de durere,

în care să ne izolăm.

Creem mereu un altul ‘noi‘

Pe care îl vopsim cu aur,

Pe dinauntru suntem goi,

şi suntem “liberi” ca un graur,

Ce ciuguleşte din noroi.

“Avem curaj să spunem azi

Că suntem liberi

                         şi cinstiţi,

Te rog priveşte dar la tine,

şi spune-mi, eşti tu liber?”

Doar incultură imorală

şi falşii zei ai lumii noi,

Aceasta este lumea-reală,

în care mai trăim prin ploi.

şi suntem goi.

Dar spune “nu” la ce e rău,

şi nu te defineşte ca fiinţă,

E dificil, eu ştiu, e greu...

şi totul e-n a ta putinţă,

Să spui ‘nu’...

“Dar cine vrea, când poate să trăiască,

în universuri poleite, şi fără grijă omenească”

Eu ştiu...poate tu?

Poezia cu numărul 50.

21 Mai 2011

Inutil

Mereu în viaţa mea măruntă

Am încercat s-ajut cum pot,

Dar vai, în mintea mea căruntă,

Nu sunt decât un vechi netot.

Am pus atâtea lumi la cale,

şi nu mi-a reuşit niciuna bine,

Să fiu sortit s-alunec doar la vale?

Mi-e teamă să mai cred în mine.

Sunt cert, doar simplă rătăcire,

şi stric încet ce am creat cu greu,

Mă-nnec în propria-mi minţire,

în car’ mă-nalţ spre cer mereu.

Sunt slab, sunt jalnic în putinţă,

şi mă complac în lucruri de nimic.

De ce sunt doar povară şi căinţă

Pentru cel care speră câte-un pic.

Prea multe piedici în tăcere

Eu am tot pus fără ştiinţă

Chiar celui care în durere,

A tot sperat l-a mea voinţă.

„Prea mult se suferă din a mea neputinţă.

Povară sunt, chiar celor dragi.“

 

 

Iertare implor celor cărora le-am greşit,

              20 Mai 2011

Ochi frumoşi

Ochi frumoşi, tu râzi de mine,

şi te-ascunzi prin aşteptări,

Tare-ar vrea lumea din tine,

Să devină depărtări.

Dar eu nu, tu, ochi frumoşi,

Nu te las să te tot duci,

Iară toţi cei mai geloşi,

Să aştepte vorbe dulci!

Ochi frumoşi, tu să nu arzi

Sufletele-n încântare,

Nici p’al meu să nu îl scalzi,

într-o mare deplorare.

Râzi tu, cea care cu ochi-ţi,

Farmeci lumi în neştiinţă,

Iară zâmbete tu capeţi,

Chiar în marea-mi neputinţă.

“Ce mai faci, tu... ochi frumoşi?

Doar nu... cânţi, că, eşti doar ochi...

Doar de nu sunt... muzicali.

Deci, ce faci, tu, ochi frumoşi?”

Privesc.

Pentru cei care fură din priviri

Sper ca măcar o singura persoană să fi zâmbit. :)

19 Mai 2011

Culeg

M-aplec spre cerul infinit

şi fur din marea lui sclipire

O stea rămasă-n asfinţit,

Clipind încet şi cu iubire.

O floare iau dintr-o grădină,

şi-ncarc cu-a ei dulce parfum,

O viaţă-ntreagă de copilă,

Ce-atrage inimile-acum.

Am rupt crâmpei de umezeală,

Dintr-o băltoacă cu mult dor,

L-am oferit cu oboseală,

Doar unui simplu trecător.

Iar focul veşnic l-am închis,

într-un cuvânt de voie bună,

Iar mai apoi eu l-am deschis,

în lacrimile sfintei lună.

Pe buze tu ai sărutat,

Austru-vânt al lui Apus,

Mă scuzi dar, că ţi l-am luat

şi l-am păstrat, aşa, ascuns.

Eu toate însă le-am trăit,

şi le-am lipit pe albe stihuri,

şi am creat, spre asfinţit,

O altă lume de ... săruturi,

               în văzduhuri.

şi le-am furat din nou.

17 Mai 2011

Gânduri

Doar a lumii neputinţă stă oprelişte în viaţă,

Când noiane de ispite ne lovesc în neştiinţă,

Iar a nostru simplu suflet se cufundă-n neagră ceaţă,

Aşteptând cu nepăsare să îi fie-a lui căinţă.

Neputinţă, strig-un tunet lămurit printre visare,

Ca o umbră spălacită ce era cândva, o dată,

Chiar un om, ce orb de sine se-arunca în adorare

A doar ce e lui mai bine, dar ce-i inimii o pată.

Prizonier în zile, fapte, eu mă zbat în efemeruri,

şi mă plimb anemic, dară, cu un gând deacuma pulberi,

De mă-ntreb de ce de-o vreme sunt eu sclavul unor lucruri,

Sunt doar sclav, sclav mie însumi, rătăcit printre năravuri.

Vai, sărmane, tu Bacovie, mai simţeai cândva, de mult,

Că sicriile în viaţă sunt doar porţi de liberare,

Iară plumbul între floare curge-ncet şi eu ascult,

Mintea mea cea zbuciumată înfocată de ardoare.

Sclavii noştrii suntem zilnic, şi nu vrem nicicum o viaţă,

Fără patimi subjugate de a noastră naltă vină,

De a vrea mereu doar duhuri ce se pierd în nefiinţă.

Iar un lacăt plumburiu fantomatic stă în tină.

Ruginit, dar stă...pe gânduri.   

16 Mai 2011

Rugăminte,

Te rog, mireas-a lumii mele cele vii,

Să vii la mine, să nu mă laşi pribeag,

învată-mă ce-nseamă-n vise a iubi,

Condu-mă dar pe ultimu-mi drumeag.

Oh, nu lăsa s-aştept zadarnic zile,

Ci lasă-mă măcar o dată să depun,

Pe-a tale buze de măcriş ,copile,

Al meu ars suflet de nebun.

Iar al tău păr de stele presurat,

Să mângâie încet al meu obraz,

Iar capul tău la pieptul meu brăzdat,

Să se aplece-ncet spre-al meu amiaz.

Să simt dar focul ochilor tăi negrii,

în ai mei ochi uitaţi şi cafenii,

şi să-i ador cu blândele-ţi suspine,

Să te cuprind în braţe fumurii.

Să spun în şoaptă astăzi pe vecii,

Că veşnic fără tine nu există,

Ci e doar moarte albă, de n-ai fi,

Aş fi doar un tăciune stins în crismă.

Te rog, mireas-a lumii cele vii,

Să te cuprind în tainele minunii,

De-a fi, şi de a putea măcar a ştii

Că nu-s sortit tăcerii pe vecii.

<poezie scrisă la rugămintea unui coleg>

15 Mai 2011

O bucată de cretă

Oh, bucată de albeaţă

Scrii idei pe fir de aţă

Salţi păreri direct pe tablă

şi descrii o lume dalbă.

Vârf de cretă, tu priveşti

Orizonturi, nefiinţă,

şi apuci să povesteşti

Un noian de neputinţă.

Matematici dar şi fizici,

Limbi străine, zel istoric

Mâzgălite printre critici,

Zac potir de chin anemic

Pentru unii... pentru alţii

E-un izvor de inflorire

Ce se varsă printre stíhii

în a minţii reverie.

Univeru-ntreg se pleacă

Spre a ta firavă urmă

şi aşteaptă să te-ntreacă

Cu-a lui falnică cunună.

Dar zadarnic, dragă cretă,

Căci din praf tu eşti făcută,

şi vei fi tot o amprentă

Ce se şterge-ncet, tăcută.

Oh, bucată de albeaţă

Scrii idei pe fir de aţă,

şi te pierzi în nefiinţă,

Cu sudoare de ştiinţă.

                 Neputinţă?

<scrisă în ora de engleză, cu ajutorul doamnei Mocanu>

12 Mai 2011

Orb

Sunt orb,

Nu văd, am ochi închişi, nu văd,

Sunt orb,

Nu am văzut, am avut ochii închişi, nu vedeam,

Sunt orb,

Nu aş vedea, aş avea ochii închişi, voi vedea.

E-orbirea mea atât de mare,

Sau doar mă pierd pe-a ei cărare?

De ce-am avut ochii închişi

De ce n-am vrut să-i am deschişi?

De ce vedem în depărtări,

Dar nu răzbat apropieri?

De ce vedem doar ce noi vrem?

De ce nu vrem, de ce putem

Să căutăm doar ce n-avem?

şi să găsim ce nu dorim?

De ce eşti orb de-atâta timp,

Nu poţi vedea decât un ghimp,

Ce-nţeapă, dar, a ta privire,

Te-ndrepţi incet spre amăgire.

Nu poţi vedea ce te-nconjoară,

Minunea lumii celei vii,

Sau doar pe cel ce te-nvioară,

Când doar durere tu mai ştii.

De ce suntem orbi şi ridicăm priviri în zări,

şi nu încercăm să-i vedem pe cei de lângă noi?

Sunt orb, am fost orb şi... voi mai fi?

11 Mai 2011

Bătrân

Mă plec spre orele trecute,

Trecut-au toate val vârtej,

şi merg încet şi pe tăcute,

şi-nghit în sec cu-al meu gâtlej.

Tu, Ochi cărbune, ce mai vezi?

De nu fărâme din ce-am fost.

Tu, Gând, trecut-aşa mă crezi?

Aşa dar sunt, dar am un rost.

Am dorul de a mai trăi,

De a simţi ce n-am simţit,

De a împlini si a găsi,

Tot ce eu nu am dovedit.

Dar voi, voi ore, m-apăsaţi,

Mult prea devreme şi rapid,

Ce mai vrei om, ce tu aştepţi?

Ai sufletul bătrân şi-arid.

Trăişte-ţi viaţa şi fii tânăr,

Căci de n-o faci, să nu îmi spui,

Că eşti bătrân şi eşti tu reavăn,

Precum eu sunt şi cum eu vrui.

Dar nu mai vreau, şi sunt bătrân.

9 mai 2011

Ce suntem noi?

Vă întreb, ce suntem noi?

Eu, tu, el, ea, noi ,voi, ei,ele?

Ce suntem dar, prin aste ploi?

Ce suntem noi, parfum de stele?

Ce eşti tu, noian de vise prăfuite...

Ce e el, hotar de dor şi amăgire

Ce este ea, potir al dragostei găsite,

Ce sunt ei, leagăn al misterului iubire?

Ce suntem noi, culori şi suflete plăpânde?

Ce sunteţi voi, lumini şi inimi tremurânde?

Ce...ce...ce sunt...ce , ce sunt eu? sau..sau,

Sau ce am fost, sau ce voi fi? sau...sau...

Eu, eu sunt ploi de stele prăfuite şi amăgite,

Sunt mister şi suflet tremurând, sunt…mai sunt?

Eu sunt ce vreţi voi să fiu. Iar voi sunteţi eu.

Eu, eu sunt eu. Tu? Tu eşti eu, iar eu sunt tu.

şi totuşi, când nu voi mai fi, eu voi fi doar eu,

Iar tu...tu vei fi tu, şi el şi ea şi noi şi voi şi ei şi ele.

Deci, cine sunt eu?

9 mai 2011

Singur în ploaie

Iar pe tâmple se scurge ploaia…

Ah ploaie năprasnică, ploaie,

Ploaie ce vii peste mine,

Si mă cuprinzi în răcoarea ta!

Suflă peste mine stropi de gheaţă,

Să acopere-n mine ce mai este uman.

Ploaie, închide-mă într-un bob de apă,

şi lasă-mă acolo, singur în singurătatea mea,

Ploaie! Fii tu umbrelă pentru ce-i uscat,

Si udă-mi viaţa cu roua ta,

Sau aruncă-mă departe, în singurătatea mea.

Ploaie, ah , tu ploaie, azvârle-mă în nimic,

şi uite-mă într-un strop de eter efemer,

Curând ploaie, curând mă voi evapora în tine,

Iar totul nu va fi decât minciună. Singur.

Ploaie...

Umbrele trec pe lângă mine, şi dânsele nu stiu cine eşti,

Eh, dacă n-ar fi umbrele, lumea te-ar descoperi,

Mai bine.

Eu te cunosc ploaie, dar pe mine nimeni nu mă cunoaşte,

Tu, ploaie, mă cunoşti?

Ploaie? Ploaie?

Ploaie...

<asta se întâmplă când mergeţi prin ploaie fără umbrele-sfatul meu, folosiţi umbrele>

7 Mai 2011

Memorii Olimpice

Hapciu! s-aude un strănut,

Iar unu vrea recent la baie

Caci neuronii s-au zbătut,

La crunta matematicii bătaie

Un infocat strălucitor,

Tot scrie harnic şi cetit,

Iar altul tot stăruitor

Roade-un creion nefericit.

Ideea zburdă drept pe foaie

Iar mulţi încearca a o prinde

Dar vai, zadarnică văpaie,

Că tot le scapă prin veşminte.

Prin cusături şi... evantaie.

Caci este cald şi năduşeală

Iar miza-i mare, ce mai vrei?

Ispita face-a amageală

şi-ar vrea să cumpere holtei

Cu-a ei mirifcă găteală.

Unu-ntrun colţ cască anemic

Iar altu-i gata, căci a plâns

Orele pier, minutu-i veşnic,

Vreo doi deja in slăvi s-au dus.

Mă mir că nu au leşinat,

Mai este doar juma' de ora,

Unu s-a pus pe deşirat,

O seama de idei in hora.

şi iată clipa a sosit,

Iar foile s-adună vrafuri

Minutul iată a pierit,

Iar orele sunt prafuri, prafuri.

Si pân’ la urma ce a fost?

Doar clipe-ntregi pierdute-n van.

N-a fost nimica fără rost.

Au fost impulsuri şi... elan.

7 Mai 2011 (în timpul unui concurs de matematică, la supravegheat )

Nu mai ştii (cantec)

Hey, nu mai ştii, cum era chiar la-nceput,

Hey, nu mai stii, câte lacrimi s-au pierdut?

Hey, nu mai stii, cate vise-au dispărut?

Hey, nu mai stii, ce speranţe am avut.

Căci inimi frânte se-adună,

Unite în dor şi parfum.

Iar stele pe ceruri cunună,

Doar praf şi al vieţi mult fum.

Tac şi ascult, cum norii astăzi trec,

Văd şi nu spun, că au fost şi alţii ieri.

Vin alţii pleacă, precum oamenii ce mor,

Zorii se joacă, şi cu-al vieţii aspru dor.

şi caut în vise-adevăr,

Pierdut în ploaie şi flori,

şi uit ochii care vor,

Să plângă atâtea zeci de ori.

Tu ai plecat, m-ai lăsat fără sfârşit,

M-ai părăsit, iară uşă n-ai închis,

Mâine va fi poate fără asfinţit,

Ceru-i albastru, iară totul s-a sfâşit

Aveti aici si tabulatura : http://www.scribd.com/doc/54777230/Nu-mai-stii.

 

E un cântecel pe care l-am scris recent. Îmi cer scuze pentru calitate, dar am inregistrat tot la un microfon de calculator. Sper să vă placă.

5 Mai 2011

Rondel de primăvară

Afară e soare, iar totul e viu,

Lumina pătrunde în tine.

Misterul e-aici, iar eu tot nu ştiu,

Cum vechiul se spulberă-n mine.

O floare de viaţă pe foaie eu scriu,

S-o vază acuma oricine.

Afară e soare iar totul e viu,

Lumina pătrunde în tine.

Verdeaţa iar scapără pe dealuri şi-n văi,

Iar cerul s-apleacă spre tine,

Spranţa ne poartă pe noile căi.

şi iată, eternul, cum vine...

Afară e soare, iar totul e viu.

4 Mai 2011

Lumânare

A

Face

Lumină

Tuturor

Vouă

Mă sting încet

şi cu-o lumină

Mai ard un pic

Nu mai regret

Decât c-animă

Uşor şi-anemic

Doar vise vechi

Vise~coşmaruri

şi nalţ pocaluri

Cobor,dar, ochi

şi uit pe maluri

Ce-ar fi elanuri

Mă plec şi plec,

Eu tac şi-ntrec

Doar paşii mici,

Ce au mai tăcut

în stihuri – ici,

Ce ţi-au plăcut

Sau poate nu...

                 Te stingi tu lumânare învechită de p’acum

                   Mai sfârâie puţin a lumii tale albă ceară,/ Ieri    

                       De-o vreme faci tu lumii numai fum.        Azi

                              Se stânge lumânarea iară         Mâine

                                       Era din ceară

 3 Mai 2011