Infern în Bucureşti

Ajunse-am pribeagul în zori de speranţă

La marginea zării, neant de-agonie

şi jalnice turnuri, cetăţi de căire,

Sunt fulger în noapte ce-şi dă importanţă.

Satanice chipuri răsar în neştire

Cu becuri ciudate ce-şi schimbă culori,

Iar templele banilor dau astăzi zidire.

Coloşilor cerberi, străjeri zgârie-nori.

întregul feeric se spulberă-n negru

în timp ce se luptă cu oşti îngereşti

Iar eu, spectatorul, cu greu mai integru,

Ajung ezoteric chiar în Bucureşti.

Din seria : „ Pe plaiuri Lituaniene”

30 Iulie 2011

Călăul meu iubit

Călăul meu, securea, ţi-o pleacă peste frunte-mi,

Alunecă şi lama, retează chiar şi inimi,

Speranţă e puţină, şoptiri pentru un frate,

Se pleacă dar şi frunte, cu pleoape ridicate.

Călăul meu, iubită, onor pentru un fante

Ca mine, peste toate, damnat doar pentru fapte,

De-amor, iar lama-I dulce, căci duce spre apus,

O lacrimă de vise, şi-un suflet doar mai sus.

Călăul meu, la pieptu-mi, să laşi o floare moartă,

Uscată ca şi mine, de orice veche şoaptă,

Iar trupul să mi-l razimi în rug de flăcări nalte,

Să fiu cenuşă dulce pe tălpile din noapte.

îţi mulţumesc, iubire, că vlaga mi-ai luat-o

Să nu mai simt durerea din suflet ce am pus,

Renasc cenuşă-n viaţă, securea ce-ai purtat-o,

Devine chiar surată… pe pieptul meu străpuns.

Călăul meu, iubită, spre zare m-am tot dus.

 30 Iulie 2011

Singur pe drum

E noapte, e frig şi cerul m-apasă,

E negru în ochi ce sclipeau mai de mult

Iar drumul sărută în pasul ce lasă,

O cale de umbră, e tot ce-am mai vrut.

Sunt singur, cărarea mă poartă spre lacrimi

De fum, e-n drum, şi-n ceaţă mă pierde ,

Un licăr de spaimă, un dram de lumini,

O seamă de crini, şi-o ultimă rază.

Sunt singur pe drumul cu lămpi amăgite,

Aprinse şi stinse în ritm funerar,

E marşul de moarte, e zbucium în mine,

Se arde şi becul mereu temerar.

Sunt singur, lăsa-voi în scris şi pleca-voi,

Citatul cel lung a vieţilor mele,

şi-n el eu voi scrie cu zâmbete noi…

S-aşterne cenusă pe pleoapele mele.

29 Iulie 2011

Cam atat, dragii mei, pe luna iulie...ne vedem peste 10-11 zile.

Tu ştii cât ţin la tine?

Pe când tăcerea era zeu şi luna între stele

Lumină m-a-ntrebat aşa în visurile mele:

Tu ştii cât ţin la tine?

şi am simţit în toate răspunsul aşteptat,

Celestă este noaptea, mirifică visare

Chiar ceru-ntreg în nouri cu pete presurat,

S-a aciuiat în suflet cu tainică plăcere.

şi-am îndreptat privirea spre şoapta mea pribeagă,

Cules-am printre pleoape o gingaşă-ntrebare:

Tu ştii cât ţin la tine?

De-ar fi întreaga lume finită în uimire,

Aş fi răspuns de-ndată şi fără lungi cuvinte,

Dar n-am putut, răspunsul, e firav în citire,

Iar vorba e prea scurtă, ca să ne fie ginte.

Atâta ştiu : lumină, în suflet m-a curpins.

Tu ştii cât ţin la tine?

27 Iulie 2011  

Voi pleca

Când veţi vedea c-o altă stea a mai căzut,

Când cerul pare luminos şi totuşi nu-i

Când roua de pe geam e proaspătă cum fui,

Degeaba vă uitaţi… eu am plecat.

Veţi căuta cântările ce au sunat demult,

şi versurile rătăcite în stropi de nebunie,

şi lungile plimbări în apus de reverie,

Degeaba căutaţi…eu am plecat.

De veţi gândi la lună, soare şi la stele,

Aşa cum am gândit cândva în urmă,

Când amintirile-n trecut mai scurmă,

Degeaba vă gândiţi… eu am plecat.

Acorduri sure şi lungile visări,

Voi, rugi fierbinţi şi reci poveri

Să mă primiţi când voi pleca,

Căci voi pleca.

26 Iulie 2011

Dimineaţă…

De-o vreme, în fiecare dimineaţă,

în raze de soare sau dimpotrivă,

Mergeam la geam.

şi priveam un strop de ploaie,

Rătăcit în sclipiri de foc aurii.

într-o zi, dimineaţa devreme,

în raze de soare fierbinţi

Am mers la geam,

Ca să privesc un strop de ploaie.

Dar nu mai era acolo,

Doar o pată rătăcită în sclipiri de foc aurii.

De-o vreme, în fiecare dimineaţă,

în fum de ceaţă sau dimpotrivă,

Tot merg la geam,

Ca să găsesc un strop de ploaie.

Dar nu mai găsesc nici pată,

A fost ultima dată?

Dimineaţa de vreme, ceaţa-i lipită de geam.

24 Iulie 2011

Mesager nefast

Sunt mesagerul veştilor albe

Pe zăpezile roşii

Lâng-un abator uitat

Pe uliţele dalbe

în ceaţa norilor voştrii.

Sunt mesagerul veştilor gri,

în cerurile cenuşii,

în praful ochilor tăi,

în amurgurile arămii,

Aramă arsă pe a lacrimii căi.

Sunt mesagerul veştilor negre,

La picioarele unui înger de plumb,

Cu lancea ridicată în dreptu-mi,

Străpuns, în pucioasă şi fum,

Lâng-un cavou zgâriat cu numele-mi.

Sunt mesager şi-aduc veşti ţie,

E vie, zadarnică soartă cenuşie,

Nefastă cunună, e moartă şi mie

îmi spune poveşti de trecut.

Sunt trecut şi-aduc veşti doar mie.

 22 Iulie 2011

Firmituri de stele

Sărmane licuri pe bolţile cereşti

Se-aprind în fiecare seară amăgite,

De fiece amurg, de zâmbete-ngereşti

Se-aprind, se sting şi-s rătăcite.

Iar unele se mai desprind de sus.

De ce ar vrea o stea din cer să cadă?

Ca să aprindă-n zbor şi alte stele,

Căci ştiu că visele nu pot să piardă

Vise, aşa că ia-le dară printe gene,

Sau lasă-le să fie praf de stele.

A mai căzut o stea din soare şi din nori,

şi-am firmituri în suflet uneori…

21 Iulie 2011

Lucruri simple

Mă regăsesc in lucruri simple

în adieri de vânt

în stropi de ploaie,

în roua din frunze,

în măruntul fir de praf de pe vârful buzei tale.

Mă pierd în lucruri complicate

în lacrimi suferinde,

în ochi de carbune

în suflet cu iubire

în zâmbetul unui copil care-şi priveşte mama.

Mai nou mă regăsesc, decât mă pierd.

Sunt poate liber, sau m-am încătuşat singur,

Dar nu cred…

Zâmbesc.

19 Iulie 2011

S.ă mă urăşti!

Să mă urăşti în zori de zi...

şi în apusurile serii...

şi în răspunsurile vii,

Din întrebări uitate pe drumurile vieţii...

Să mă urăşti în stropi de ploaie...

în nori de alb şi roua dimineţii...

Pe munţi abrupţi şi flori de fantezie,

Satiric zeu în ţărmurile ceţii.

Să mă urăşti în fiece secundă...

Etern în nemurire şi veşnic suferinţă

Corăbiile arse în neguri se cufundă

şi lacrimi cad acerbe în căinţă.

Să mă urăşti mereu cu ură...

Ca să mă uiţi, să fiu neştire

Ca un pribeag mărunt ce fură

Vise, şi le cufundă în iubire.

12 Iulie 2011

Ultima din seria  “Amintiri Predealice”

Regina nopţii

Oh, regină de argint presurat cu praf de stele,

Lumi întregi priviri asmută spre amurgurile pale

Tot zâmbind etern în cale printre cerurile albe,

şi primind iubire caldă din zăpezile ger-dalbe.

De pe buze încărcate cu cristalele de rouă

Cuibărite în răcoarea dimineţii zilei nouă,

Sorb iubiri îndelungate sufletele-miresmate

în parfumul tău celestu răsfirat între vestale.

Iar în părul tău angelic licurici ‘pletesc o şoaptă

într-o vervă albăstruie cu cristale într-o pată

De amor, licùri vrăjite cu frânturi de nebunie

Le cunună-n franj de aur cu visările o mie.

Ochii tăi, izvor de patimi, stringi clipirile în noapte

Le transformă în visare şi în ruguri incantate…

De fantasme şi minune, sucind minţile bogate

şi sărace, ah licoare, verşi speranţelele deşarte.

Oh, regină de argint presurat cu praf de stele,

Fii a mea, iar eu doar ţie, o lumină între ele.

15 Iulie 2011

 

Din seria “Amintiri Predealice”

Oniric Fantezic

înalţi berbanţi şi trişti prelaţi

Colerici domni şi gingaşe domniţe

Cu toţii vor, emancipaţi

Satire dulci şi firave fiinţe.

Cătări prelungi, momente scurte

şoptite vag şi cu mult dor

în disperări cu zâmbete mărunte

Ar fi capabil şi d-omor

Ar lua şi luni, ar lua şi stele

Ar lua şi soare de pe cer

Dar ei nu ştiu pe îndelete

Că-s sclavii unei vochi de fier

Sunt robi orbiţi şi văzători

Sub raza magicei iubiri

Iar luna nu-i, e-a unor visători

Ce doar mai cred în amintiri.

14 Iulie 2011

Din seria “Amintiri Predealice”

Beteag în cioburi

Trăiesc într-o lume ciudată, confuză,

De neguri pictate în lacrimi de sânge,

Când cerul s-apleacă în zarea ce plânge

Doar ploaia mai ştie speranţa difuză.

Umplut-am coleric paharul de soartă

întreaga mea viaţă, întregul meu suflet,

şi-mi strigă fiinţa în jalnicul răcnet,

Intrând cu speranţă pe-a raiului poartă.

Dar nu am sperat, căci picul din urmă

Cuprins-a paharul, în cioburi s-a spart,

Zadarnică soartă, perfidică urnă,

Cenuşii furtunii ce zâmbete-a luat.

şi cine m-a pus să-mi pun ‘treaga soartă

în cioburi deşarte, paharul meu, viaţa?

12 Iulie 2011

Din seria “Amintiri Predealice”

E mez de noapte?

Ce-nseamnă miez de noapte?

Un cântec şoptit la clar de somn?

Un şir de vise răsfirate?

Iar doamna lună s-apleacă lumii domn.

Un măr rătăcit sub un dulap

Iar o chitară răstignită pe-un cuier

E miez de noapte ascuns pe sub un pat

Lâng-un papuc desperecheat cu fler.

Rătăcitori pe drumul cu greu ascuns

Stingheri în paşi şi lacrimi răsfirate

Doi tineri aşteaptă a nopţii miez pătruns

Ca să viseze la o stea de raze luminoase.

Clavir de noapte a-nnebunit spre seară

E hoţ, căci fură notele de moarte

Ca să învie miez de noapte acordurile de chitară

E minune iară-n cumpănă de zile

Pribeagă lună pe a lumii file.

12 Iulie 2011

Din seria “Amintiri Predealice”

Retorice-ntrebări

Ce mai vrei?

Ce mai doreşti?

Ce visări mai isprăveşti?

încotro vrei s-o apuci?

Şi ce inimi să arunci?

şi pe cine-ai să conduci

Pe-ale tale buze dulci?

Câte zile or mai fi

Până când voi părăsi

Orice umbră de speranţă?

Poate azi, sau poate mâine,

într-o lume fără tine

Eu voi fi o şoaptă-n mine

Rătăcind precum un câine

Ce mai vrei?

Tu mai exişti?

13 Iulie 2011

Din seria ”Amintiri Predealice”

Mi-era foame…

Trecând furtună în Braşov

şi-era trecut înspre apus

Un nor în ceruri rătăcit

Iar picuri reci au răcorit

Un suflet cald de mult răpus

şi tu erai în orice strop

şi-n orice frunză răzvrătită

şi-n orice lacrimă iubită

Eram şăgalnicul tău rob.

Furtună cade peste noi

Trimite fulgere în şoapte

E frig în zorile din noapte

E lung cortegiul din convoi.

şi plouă munţii peste tine

Fur stropii răscoliţi în mine.

11 Iulie 2011

Din seria ”Amintiri Predealice”

în prag de furtună, pribegind prin Braşov.

Accelerat spre Paradis

Iar am pierdut aceleratul ce duce drept în Paradis

şi am făcut auto-stop la margine de efemer

De am poftit într-o maşină ce mă purtă tot spre un vis

Ce mă doboară fără rost în clipele în care sper.

La primul “Stop!” am coborât şi am urmat cam timorat

Doar strada vieţii tot mirat că n-am găsit decât frapat

O bicicletă de necaz ce m-a purtat doar înapoi

şi o căruţă de păcat

ce m-a zvârlit drept în noroi.

Uitat de oameni şi de nori am rătăcit tot dezolat

Doar până când, neaşteptat, eu am zărit un microbus,

Ce m-a condos tot zdruncinat spre un depou, vechi, izolat,

şi pe peronul necurat, un om mărunt spunea ursus:

“Trenul spre paradis soseşte din cinci în cinci minute”

Pierdusem însă chiar biletul pe când zăcusem în noroi

Iar uşile închise toate mă izgoneau de lângă tren

şi moarte cer eternizaţi a vechii gară orbi strigoi

Strigând anemic şi greoi:

                         “Se pierde trenu-n Paradis”

           A fost un vis.

Prima din seria ”Amintiri Predealice”

11 Iulie 2011

Frunze

Frunze cad din ceruri peste mine,

şi mă îngroapă în rândurile vii

şi moarte, mă sufoc în somnul care vine

Adorm, şi plec în negurile gri.

Frunze cad din ploaie peste zare,

şi-acoperă lumina şi tot ce a apus,

Iar roua zace-n iarbă în recea imploarare,

Zadarnice speranţe, eternul e răpus.

Frunze cad din zâmbete pe frunte,

Sărută, iată, noapte, pe tâmplele cărunte,

Iar minţile mărunte se pierd extaziate,

în buzele muririi, e umbră peste pleoape.

Frunze cad din ceruri peste zile,

şi dulce mi-e mormântul, şi dulce mi-este moartea,

Căci cine-ar vrea să aibă o viaţă ca şi mine?

Funebră este piatra, pecetluindu-mi soarta.

10 Iulie 2011

Pribeagul printre astre

E soare sau e lună ce licăreşte în apus?

Ce astru este oare, ascuns în razele de sus?

M-am dus să văd, mai de aproape-ngândurat,

şi să găsesc răspuns misterului ne-nduplecat.

şi m-am întors în miază-noapte pe-o cărare rătăcită,

Iar paşii mei săltau grăbiţi într-o visare pribegită,

Tacit în toate şi în prezent întrebător

Am devent eu astfel astralul călător.

Iar ani întreg am răscolit şi munţi, şi văi, şi ploi eterne,

Ca să găsesc ce n-am găsit şi să-nţeleg c-am rătăcit,

Doar ca să aflu lămurit ce am ştiut de la-nceput,

Că luna este soare între stele...

şi de-ar fi soarele chiar lună atunci minune-ar deveni,

Căci astfel noaptea ar fi ziuă şi ziua ar încremeni,

Ca să admire ce n-a fost şi să visez-eternitate...

Coboară lună dintre sori şi fii regină peste noapte.

9 Iulie 2011

M-a certat ploaia

A început ieri cerul să plângă peste mine,

Cu lacrimi umezite, pribege în văzduh,

Iar vântul îmi răscoală şi sângele din vine,

Mă urmărea în şoapte şi aprigul meu duh...

şi m-a certat în rouă, în şiruri de cuvinte...

O lacrimă atins-a obrazul meu ferbinte,

Iar ‘cesta licăr umed pierdut-a între stele,

şi a lăsat în urmă durerile în minte...

Ce ti-am făcut eu, ploaie, cu visurile mele?  

A început ieri cerul să plângă peste mine.

8 Iuile 2011

Minune

într-o zi caldă de vară am indrăznit să privesc la cer.

şi am strigat: “Dacă totul e aşa cum e, arată-mi o minune!”…

şi în jurul meu ciripeau păsărele la fel ca înainte, etern,

Iar copacii fremătau sub atingerea blândă a vântului tăciune.

întors acasă, nu am văzut nimic nou, părinţii, bunici, şi câte alte,

Pe stradă aceeaşi mici copii ce fugăreau o pisică ca s-o prindă râzând,

Colegii aceeaşi…cu colegele-nainte, sperând la stele si la vise ‘nalte,

Acelaşi soare, aceeaşi lună, aceeaşi visătoare cu ploaie tot iubind...

şi am şoptit...”Arată-mi o minune!”, am fost aşa de orb şi trist…

“ţi-am arătat atâtea zeci minuni, dar nu ai vrut ca să le vezi,

Orice secundă, orice clip’, orice fiinţă de-ai zărit, orice minune de-ai iubit,

Acestea toate sunt chiar tu, iar tu eşti unică, esti mirifică, eşti...angelică.”

Spunea un tânăr unei flori ce îl ţinea de mână.

Voi ştiţi ce e-o minune? Sau poate vreţi ca mine ceva ce deja am?

Sau poate aveţi o floare-n mână...

Sau...sau poate?

6 Iulie 2011

Furtună în larg

Departe, unde cerurile sărută marea,

Un fulger străbate văzduhul stropit

Cu pete ciudate şi gri, parcă-i sarea,

Din mare ce-ascunde tăcere subit.

şi totul se stinge în tunet şoptit...

şi stropii de ploaie se-ngână în zare

Cu note-n clavir aruncate-n adâncuri,

şi simt tremurând a mării chemare,

Se-nceacă apusul în valuri şi-n gânduri,

O seceră d’aur vopseşte văzduhuri.

Un far vechi, anemic înfruntă furtuna,

La el nu mai plouă, la el e doar mare,

şi două inimi parcă palpită într-una...

în stropii reci-calzi, ascultă uitare...

Iar ei devin sclavii din praf şi din stele,

Iar norii se pleacă în mări înnecaţi,

Doi stropi se pierdură pe far şi în vele,

Corabiei vieţii s-oferă-ncântaţi.

şi totul se stinge în tunet şoptit...

4 Iulie 2011  

A trebuit să mor…

A trebuit să mor acum un secol,

Uitat în zorii unei zi de toamnă,

Zadarnice acorduri mă răscoală,

Ar fi trebuit să mor acum un secol...

A trebuit să mor şi în război,

Cu pieptul răvăşit de rană,

Cu faţa mângăiată de noroi

Ar fi trebuit să mor şi în război…

A trebuit să mor când alţii mă urau,

Iar eu, privindu-i, îi iubeam,

Pe chipul meu doar lacrimi mai furam,

Ar fi trebuit să mor când alţii mă urau...

A trebuit să mor şi când zâmbeam,

Iar cel de lângă mine mă privea,

în ochii lui durere mai citeam.

Ar fi trebuit să mor şi când zâmbeam….

şi mor... tot mor în fiecare zi,

Privind la oameni şi stafii,

Când am să mor, ce o-i mai fi?

şi am murit în fiecare zi...

încercaţi să citiţi poezia, ascultând melodia de mai sus…dacă nu, asta e.

4 Iulie 2011