Trăiesc într-o lume ciudată, confuză,
De neguri pictate în lacrimi de sânge,
Când cerul s-apleacă în zarea ce plânge
Doar ploaia mai ştie speranţa difuză.
Umplut-am coleric paharul de soartă
întreaga mea viaţă, întregul meu suflet,
şi-mi strigă fiinţa în jalnicul răcnet,
Intrând cu speranţă pe-a raiului poartă.
Dar nu am sperat, căci picul din urmă
Cuprins-a paharul, în cioburi s-a spart,
Zadarnică soartă, perfidică urnă,
Cenuşii furtunii ce zâmbete-a luat.
şi cine m-a pus să-mi pun ‘treaga soartă
în cioburi deşarte, paharul meu, viaţa?
12 Iulie 2011
Din seria “Amintiri Predealice”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu