Iar am pierdut aceleratul ce duce drept în Paradis
şi am făcut auto-stop la margine de efemer
De am poftit într-o maşină ce mă purtă tot spre un vis
Ce mă doboară fără rost în clipele în care sper.
La primul “Stop!” am coborât şi am urmat cam timorat
Doar strada vieţii tot mirat că n-am găsit decât frapat
O bicicletă de necaz ce m-a purtat doar înapoi
şi o căruţă de păcat
ce m-a zvârlit drept în noroi.
Uitat de oameni şi de nori am rătăcit tot dezolat
Doar până când, neaşteptat, eu am zărit un microbus,
Ce m-a condos tot zdruncinat spre un depou, vechi, izolat,
şi pe peronul necurat, un om mărunt spunea ursus:
“Trenul spre paradis soseşte din cinci în cinci minute”
Pierdusem însă chiar biletul pe când zăcusem în noroi
Iar uşile închise toate mă izgoneau de lângă tren
şi moarte cer eternizaţi a vechii gară orbi strigoi
Strigând anemic şi greoi:
“Se pierde trenu-n Paradis”
A fost un vis.
Prima din seria ”Amintiri Predealice”
11 Iulie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu