Culeg

M-aplec spre cerul infinit

şi fur din marea lui sclipire

O stea rămasă-n asfinţit,

Clipind încet şi cu iubire.

O floare iau dintr-o grădină,

şi-ncarc cu-a ei dulce parfum,

O viaţă-ntreagă de copilă,

Ce-atrage inimile-acum.

Am rupt crâmpei de umezeală,

Dintr-o băltoacă cu mult dor,

L-am oferit cu oboseală,

Doar unui simplu trecător.

Iar focul veşnic l-am închis,

într-un cuvânt de voie bună,

Iar mai apoi eu l-am deschis,

în lacrimile sfintei lună.

Pe buze tu ai sărutat,

Austru-vânt al lui Apus,

Mă scuzi dar, că ţi l-am luat

şi l-am păstrat, aşa, ascuns.

Eu toate însă le-am trăit,

şi le-am lipit pe albe stihuri,

şi am creat, spre asfinţit,

O altă lume de ... săruturi,

               în văzduhuri.

şi le-am furat din nou.

17 Mai 2011