Rugăminte,

Te rog, mireas-a lumii mele cele vii,

Să vii la mine, să nu mă laşi pribeag,

învată-mă ce-nseamă-n vise a iubi,

Condu-mă dar pe ultimu-mi drumeag.

Oh, nu lăsa s-aştept zadarnic zile,

Ci lasă-mă măcar o dată să depun,

Pe-a tale buze de măcriş ,copile,

Al meu ars suflet de nebun.

Iar al tău păr de stele presurat,

Să mângâie încet al meu obraz,

Iar capul tău la pieptul meu brăzdat,

Să se aplece-ncet spre-al meu amiaz.

Să simt dar focul ochilor tăi negrii,

în ai mei ochi uitaţi şi cafenii,

şi să-i ador cu blândele-ţi suspine,

Să te cuprind în braţe fumurii.

Să spun în şoaptă astăzi pe vecii,

Că veşnic fără tine nu există,

Ci e doar moarte albă, de n-ai fi,

Aş fi doar un tăciune stins în crismă.

Te rog, mireas-a lumii cele vii,

Să te cuprind în tainele minunii,

De-a fi, şi de a putea măcar a ştii

Că nu-s sortit tăcerii pe vecii.

<poezie scrisă la rugămintea unui coleg>

15 Mai 2011