Sunt orb, am ochi dar n-am vedere,
Sunt mut, am glas dar nu am vorbă,
Sunt surd, aud dar nu-i putere
Să-nţeleg, să simt a lumii aspră vrere.
Nu e tăcere, nu-i durere sau minciună,
Nu e trecut, nici azi nici ieri nici mâine,
Este etern, e glas de univers ce sună
Acum, dar nu-nţeleg o şoaptă într-ună.
Deschid dar ochii şi imi zic în gând
Că tot ce am în juru-mi e de-ajuns,
Ca să-nţeleg şi să percep a lumii cânt
şi să dezleg dar universul cel ascuns.
îmi iau încet în mână gândul cel tăcut,
şi îl desfac în bucăţele de prezent trecut,
Mereu, mereu acelaşi univers neîncetat,
Se tot petrece încet şi repede, nemăsurat.
Iar mijloc tuturor acestor arse lumi
Este iubirea, rugăciunea unui suflet,
Ce se înalţă spre speranţă-n culmi,
Cântând, plângând, răsună zâmbet.
Avem dar cartea să citim misterul,
Dar nu ştim limba ca să putem ghici,
Sau regăsi a lumii vechi – condeiul
Ce-a însemnat o rugăciune…de-om privi.
Vom regăsi a vieţii noastre vi’ esenţă,
în rânduri lungi chiar de iubire stih,
De ură şi de negru-într-o absenţă,
O şoaptă scris-intr-un distih.
Deschid dar cartea şi privesc pe foaie,
Un autor tăcut lăsa în scris şi anonim,
Ceea ce-n suflet fi va doar şiroaie,
Două cuvinte :„ Iubire” şi „Amin”.
25 Februarie 2011
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu