Urechi Roşii

Este ora de română

şi e tensiune-n clasă

Un coleg abea îngână

Un eseu sculptat în masă.

Vai emoţii, vai şi teamă,

El se pierde în idei

Bâlbâieli, deabea mai cheamă

Ca o pradă printre lei.

Aolei, mă uit la dânsul

Mai-mai-mai aici leşină

îl pufneşte-acuşa plânsul,

în suspine de maşină.

Iar de-o parte-a frunţii sale

Cu broboane de sudoare

Dou-urechi se-nalţă-n cale,

Roşii, ard, fără pudoare.

îndrăzneţe în roşeaţă

Se tot zbat în amăgire

Iar de teamă şi de viaţă

Ruginii devin la fire.

Dar roşeaţa lor dispare

Căci eseul s-a sfârşit

C-o cunună de cicoare

Nouă frunze-a împlinit.

Iar colegul meu s-aşează

Istovit de-atâta muncă.

Doi cărbuni sfârşiţi spre-amiază

Se lipesc de-a minţii stâncă.

 “Cu dedicaţie pentru colegul care mi-a făcut atâtea "dedicaţii" la majorate, Alin Tofan, care astăzi avea urechile foarte roşii în timp ce era ascultat la română”

24 Mai 2011