EL

Sunt orb de proprile-mi păcate,

şi sunt căzut atât de-adânc,

Tu poţi să faci în inimă dreptate,

şi vindeca rupturile ce plâng.

In fiecare dimineaţă când pleoapele deschid,

Lumina mă pătrunde în fie ce trăire,

Ai vrea măcar o dată, o clipă să surprind

Minunea vieţii mele, dar trec în nesimţire.

Pe drumul meu în viaţă, când paşi mă tot poartă,

O vrabie uitată mai cântă pe o creangă,

Ai vrea măcar acuma să te-nţeleg cum soartă

Tu-mi umplii cu speranţă, clipita mea pribeagă.

Sau seara când în ploaie, cu lacrima-ţi săruţi,

Obrazul meu de piatră şi ars în nepăsare,

Ai vrea măcar atuncea chiar inima-mi saluţi,

Dar sunt prea reavăn astăzi , furat în înnecare.

Sau zilnic, când pe mama, pe tata îi zăresc,

Ai vrea să-mi deschizi calea spre drumul nemuririi,

Eu doar m-ascund, şi paşii, în urma-mi mi-i privesc,

Nu văd iníma toată, altar al lor, iubirii.

Sau noaptea când în stele şi lună îmi şopteşti,

Mereu cu-argintul astrei, divina ta Selena,

Ai vrea să vin la tine, şi lumii să vorbeşti,

De darurile tale; dar unde e acela, pe care tu-l zăreşti?

Sunt orb de proprile-mi păcate,

şi sunt căzut atât de-adânc,

Nu ştiu ce-i aia bunătate,

Nu ştiu ce-i ăla, ultim cânt.

Salvează-mă, căci sunt orb,

Salvează-mă, căci vreau să văd.

E frig.

14 Iunie 2011